Mantră

La ceas de vecernie, sfinții se dedau la meditație invocînd la nesfârșit o mantră hâdă: „ ... dintre hominizi, doar evreii sunt oameni; dintre oameni, doar religioșii sunt iluminați de adevăr; dintre cei iluminați, doar creștinii sunt iubitori; dintre cei iubitori, doar cei de ziua a șaptea sunt sinceri; dintre cei sinceri, doar NOI cunoaștem pe Dumnezeu, iar dintre cunoscători, doar EU sunt mântuit!...”

Niște nimeni pe stradă, rupți în coate și goi la stomac, se grămădesc la altar să-și verse zăduful; încropesc la iuțeală o grupă mică integrală și o pun de o apocalipsă: prigoana e la ușă, nădejdea e în cer, iar răsplata întârzie să apară. Un politruc hain împinge cu sârg la carul cu nebuni: ignoranța e virtute, suferința necesară, iar moartea-i izbavire! De-or renunța la viață or dobândi cetățenie în lumea cea nouă, casă, masă și un pat în cetatea de aur curat. În pragul pieirii imaginare, toți sfinții invocă aceeași veche mantră: „...dintre hominizi, doar evreii sunt oameni... dintre oameni... doar eu sunt mântuit!...”  

La ceas de vecernie, sfinții bolborosesc o mantră hâdă... iar eu mă crucesc!

Păsărariul Moralist

Privighetoarea cea măiastră ori porumbiţa vestitoare de pace, rândunica cea iute ca fulgerul ori maiestuoasa acvilă regală, vrăbiuţa ignorantă ori şoimul cel mai iscusit, au toate d-impreună a se teme de un singur arhi-vrăjmaş: păsărariul cel nemilos şi laţu-i cel înşelător, vărsătoriu de sânge! D-impreună c-o mână de acoliţi, saltimbanci nevolnici ce-i cântă în strună, păsărariul îşi întinde cu mâna-i pocită cursa netrebnică: ascunde meşteşugit laţul ucigaş printre ramuri unduitoare, îşi pregăteşte iscusit capcana în tufişuri, lângă cuib. Apoi, cu cinism şi sânge rece, hăhăind creator a glumă proastă, aşteaptă nepăsătoriu, devorând cu nesaţ vreun leş proaspăt la proţap. Înfulecând mişeleşte din victima-i nevinovată, grăsimea îi curge hidos în colţul gurii, prelingîndu-i-se pe barba-i zburlită şi netunsă; sclipiri aprige de foc se oglindesc în ochii mari-întunecaţi, reflectîndu-i răutatea din măruntaie. Pentru o clipă -fatidică clipă- păsărariul este dumnezeu: un ţipăt şuierat, străbătut de groaza morţii, anunţă că laţul s-a strâns încă o dată. Victima nu are nici o şansă: sufocând-o încet-încet, fără grabă, aşa cum a plănuit păsărariul, laţul ucigaş smulge un ultim strigăt din pieptul flămând de aer curat al minunii cu aripi. În moartea ei nu se regăsesc nici solemnul, nici respectul, nici bravura predicată de buha cea înţeleapţă. E doar o moarte surdă, fără urmă de alegere ori demnitate. Nu-i nici măcar o luptă dreaptă! Este doar o condamnare totală, o exterminare definitivă şi inutilă a frumosului, o anihilare fiinţială, fără noimă, a zborului, o jertfire fără rost a cântecului, o suferinţă fără sens a zbaterii de viaţă! Întunericul deplin smulge luminii o ultimă sclipire. Zborul se supune deşertăciunii supreme, iar visul apune într-un somn adânc, fără sfârşit... doar barba vâlvoi şi unsuroasă a păsărariului d-impreună cu hăhăitul gloatei de acoliţi dau rost deşertăciunii supreme şi duhorii morţii...

Drept, bun şi de oameni iubitor, Dumnezeul Suprem, Tată şi Dumnezeu al Noului Testament prin Isus Hristos, Fiul Său, YHWH cel din vechime este Păsărariul prin excelenţă: lipsit de orice urmă de morală ori etică, "cel care nu poate să sufere nelegiuirea" stă la sfat în Templul Său cu duhurile mincinoase cuibărite pe lângă El pentru a se sfătui în trebile regatului Său Universal. Ca de obicei, YHWH are o problemă cu niscaiva suflete de pe Planeta Albastră. Aspiraţiunile spre zbor ale unora au devenit incomode, nu pentru vreun motiv anume, ci doar pentru că aşa a hotărât "cel ce hotărăşte totul" după bunul plac. Flămând de răzbunare, YHWH nu mai ţine cont nici de pocăinţa victimei, nici de iertarea pe care tot El a proclamat-o mărinimos, la derută. Cere de îndată ajutorul duhurilor şi îngerilor imaculţi pentru a rezolva chestiunea de onoare a capriciului divin. Reflectînd întocmai Legea şi Caracterul pur al lui YHWH, duhurile de la curte se pun la treabă, iar îngerii se ostenesc să scornească un plan care să mulţumească Păsărariul Suprem. Cunoscându-I cinismul fără măsură, slăbiciunea pentru sânge şi gustul pentru înşelăciune, un duh de minciună -bun prieten cu Păsărariului ce şade pe Tron- face un pas în faţă zicând: "Eu îl voi amăgi." YHWH i-a zis: "-Cum?" "Voi ieşi", a răspuns el, "şi voi fi un duh de minciună în gura tuturor proorocilor." YHWH a zis: "Îl vei amăgi, şi-ţi vei ajunge ţinta; ieşi, şi fă aşa!" În hăhăitul aprobator al mulţimei de duhuri pure şi imaculate, unealtă netrebnică a Păsărariului ce şade pe Tron dă slavă ironic Legii Morale şi pleacă la treabă: întinde cu grijă mrejele capcanei şi laţul din a cărui îmbrăţişare nu mai este nici o scăpare. Apoi se întoarce în cloaca divină, petrecând d-impreună, îngeri nevolnici şi draci mincinoşi, colcăind unturos în ritmul hăhăitului divin-creator. Un ţipăt şuierat, străbătut de groaza morţii, anunţă că laţul s-a strâns încă o dată. ... doar barba vâlvoi şi unsuroasă a Păsărariului Moralist, d-impreună cu hăhăitul gloatei de draci şi îngeri, dau rost deşertăciunii supreme şi duhorii morţii...

Dizertaţie izvorâtă din lectura atentă a 1 Împăraţi 21:28-29 şi cap 22:20-38

Odihna de Duminică

Pentru postarea de astăzi vă supun atenției o declarație foarte interesantă a lui Ignațiu, cel ce a fost hirotonit episcop de către apostolul Petru, și care l-a lăsat în locul său ca episcop al Antiohiei. Fiind contemporan, prieten și colaborator cu mai mulți dintre apostoli sau urmași ai acestora (ex: Polycarp, ucenic al apostolului Ioan, episcop al Smirnei), Ignațiu este o sursă de informație extraordinară despre creștinismul apostolic și obiceiurile sale. Perioada episcopatului său se întinde între anul întâi al domniei lui Vespasian şi anul al zecelea al domniei lui Traian, adică între 70-107, însă este de la sine înțeles că relația sa de ucenicie sub directa îndrumare a apostolilor trebuie să fi fost mult anterioară anului 70 pentru a putea fi socotit vrednic de statutul de episcop. După un episcopat de 30 de ani, sub domnia împăratului Traian, Ignaţiu este arestat şi condamnat să fie aruncat la fiare în arena romană, unde pătimește martiriul în data de 20 decembrie al anului 107. Cu autoritatea și priceperea unuia care a cunoscut personal pe apostoli, afirmă următoarele cu privire la Sabat (această declarație este făcută pe drumul martiriului său):

Εἰ οὖν οἱ ἐν παλαιοῖς πράγμασιν ἀναστρα. φέντες εἰς καινότητα ἐλπίδος ἦλθον, μηκέτι σαββατίζοντες, ἀλλὰ κατὰ κυριακὴν ζῶντες, ἐν ᾗ καὶ ἡ ζωὴ ἡμῶν ἀνέτειλεν δι’ αὐτοῦ καὶ τοῦ θανάτου αὐτοῦ, ὅν τινες ἀρνοῦνται, δι’ οὗ μυστηρίου ἐλάβομεν τὸ πιστεύειν, καὶ διὰ τοῦτο ὑπομένομεν, ἵνα εὑρεθῶμεν μαθηταὶ Ἰησοῦ Χριστοῦ τοῦ μόνου διδασκάλου ἡμῶν·… ἄτοπόν ἐστιν, Ἰησοῦν Χριστὸν λαλεῖν καὶ ἰουδαΐζειν

Traducere:

Deci, dacă cei care trăiau după vechile orânduiri și obiceiuri s-au întors către Speranța Cea Nouă, nu mai respectă Sabatul (Sâmbăta), ci Ziua Domnului, Zi  în care, prin El și moartea Lui, viața noastră s-a înălțat, ceea ce unii tăgăduiesc. Însă tocmai prin această taină (*a învierii în ziua Duminicii, n.n.) noi am primit credința, și tocmai de aceea rămânem tari, pentru a fi găsiți adevărați ucenici ai lui Isus Hristos, singurul nostru Învățător…Este absurd și monstrous să vorbești de Isus Hristos și să mai trăiești ca un Iudeu! (păzind Sabatul, n.n.)

Ignațiu nu s-a înșelat: creștinismul apostolic nu păzea Sabatul, așa cum învață AZȘ, ci Dumnica. 

Noaptea minții

Nu pot să nu va supun atenției un mesaj primit pentru postarea Pedofili și Vestale; in cele ce urmează îi fac citire: ”Am citit articolul tau si imediat am tras concluzia cea corecta: “Omul acesta nu a cerut calauzirea Duhului Sfant inainte de a se apuca de studiul Cartii Sfinte”. Daca ai fi facut acest lucru, nu ai fi utilizat acest termen infiorator de ingrozitor la adresa poporului ales: “oastea de bestii abrutizate”, ci ai fi inteles, sub directa indrumare a Duhului Domnului Dragostei, ca israelitii au fost in acea vreme “ambasadorii neprihanirii vesnice”, chemati de Domnul Sa-i reprezinte Caracterul intr-o lume aflata in mocirla pacatului. Ai fi inteles ca acesti oameni nu “au măcelărit, până la ultimul, toți bărbații din Madian” ci au predicat principiile Evangheliei Celei Vesnice unei lumi aflate in robia pacatului (in cazul dat, poporului madianit). Cei drept, daca un grup de oameni din ziua de azi ar fi predicat aceiasi Evanghelie in aceiasi maniera, o lume intreaga ar fi etichetat o asemenea predicare drept GENOCID. Insa in urma cu peste 4300 de ani, nu a fost sub nici o forma vorba de genocid, daca luam in considerare diferentele cultural-istorice dintre cele doua epoci comparate. In incheiere, te indemn, dragul meu teolog ateu, sa te pocaiesti in sac si cenusa de erezia ta, si de acum inainte sa nu deschizi Sfintele si de Viata Datatoarele Scripturi decat in cazul in care ai cerut de la Domnul YHWH sa te calauzeasca prin Duhul Sau Cel Sfant. Cu dragoste vesnica – Ereziarhul.”

Acesta este răspunsul meu la o asemenea atitudine:

Biblia este o lucrătură desăvârșită și cu adevărat fabuloasă! Chiar și la o simplă lectură, cititorul de factură religioasă este castrat instantaneu de orice  element care l-ar califica pentru statutul de hominid: dragostea, compasiunea, mila, dreptatea, rațiunea, morala, etica, logica, coerența, demnitatea ori responsabilitatea dispar fără urmă. E noaptea minții! E Noaptea Minții Cea Mai Întunecată! Mersul biped nu ne califică la hominizi, religioși nebuni! Pentru voi, și numai pentru voi, asasinii din oastea de bestii  sunt “ambasadorii neprihanirii vesnice”, iar măcelarii de oameni sunt ”predicatori ai principiilor Evangheliei Celei Veșnice”! Pentru voi, și numai pentru voi, exterminarea  anihilatorie a popoarelor pașnice, care trăiau în pace, liniștite și fără griji pe pământurile lor, ”nu a fost sub nici o forma genocid”. Doar pentru voi, și numai pentru voi, abuzul unor minori nu este pedofilie, iar violul în sine este ceva natural. Pentru voi sărutul morții este orgie divină!  

Pentru noi cei care am scăpat necastrați de Duhul Sfânt, exterminarea unui popor este GENOCID și crimă împotriva umanității! Pentru noi asasinatul mârșav nu este ”predicarea Evangheliei”, iar brutele criminale flămânde de sânge nu sunt ”ambasadorii neprihănirii”! Așa sunt doar pentru voi, pentru că în adâncul sufletului, inimii și minții voastre sunteți toți fii și fiice spirituale ale acestor brute, epigoni nevolnici ai unor criminali de rasă! Chiar dacă vă ascundeți sub voalul negru și mincinos al ”iubirii” și ”dragostei veșnice”, nu sunteți nimic altceva decât niște mișei, niște lași avizi de sânge, veșnic gata de violență extremă! Ați dovedit asta dealungul și dealatul istoriei: sutele de milioane de nevinovați sacrificați de cei ca voi stau mărturie! Voi sunteți cancerul acestei Lumi, nebuni scăpați din lesă de un dumnezeu optuz! Hămesiți de prea multă așteptare și frustrați de prea multe lipsuri, vă răzbunați pe cei care vă cad în mână, la întâmplare, și bănuiți  că astfel aduceți vreo jertfă plăcută dumnezeului vostru! Voi vă-nchinați la draci și la ce nu știți! Eu mă închin la ce știu și cunosc!

Cartea Cărților

”Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu și de folos...” Nu sunt niște vorbe goale: religioșii devin brusc încrâncenați și sobri când vine vorbirea despre Scriptură; Biblia este, pentru mulți, Cartea Sfântă, singura Carte a Cărților; Biblia este Cuvântul nemijlocit al lui Dumnezeu, reflexia Caracterului lui YHWH, Cuvântul Întrupat, Dumnezeul făcut slovă! Insuflată de Duhul Sfânt, Biblia este autoritatea supremă, bisturiul divin, agentul puterii cerești: tot ce afirmă este adevărul absolut și se situează dincolo de orice suspiciune; un blestem crunt îi păstrează bine ferecat conținutul: nimic nu trebuie scos, nimic nu trebuie adăugat! Ea este desăvârșită, și ca orice lucru desăvârșit, este moral, etic, drept, bun, perfect și de dorit.  

Cu toate acestea, încă de la prima lectură,  Biblia ni se revelă ca o istorie neîntreruptă a morții stupide, a urii xenofobe, a suferinței inutile, a violenței sectare, a înșelăciunii perfide, a manipulării nerușinate, a lăcomiei fără limite, a curviei și dezmățului ordinar, a imoralului și inutilului, a nedreptății nepedepsite, a eșecului anunțat, a non-eticului, a complotului meschin și a trădării pioase. A existat o perioadă în istoria omenirii când Cartea de copertă întunecată și Religia izvorâtă din ea au dominat și condus lumea: s-a numit „Evul Mediu Întunecat”

În religia iubirii, ”dragostea” e un lucru rar, iar Biblia nu pare să-i rezerve nimic mai mult decât spațiul unde urma de cerneală să fie aruncată inert în formă de slovă ucigașă.  Violența extremă și vărsarea de sânge însă, sunt un sport evlavios care asigură un post înalt în ierarhia iubirii lui YHWH. Tot adâncindu-și privirile în Legea și Caracterul Zeului Suprem, mințile castrate ale religioșiilor desăvârșesc prin violență Planul divin: pe principiul ”grămada n-are vârf”, bunul simț este înlocuit de mârlănie și adevărul de minciuna cea mai puturoasă! 

Pedofili și Vestale

Domnul YHWH a vorbit lui Moise, şi a zis:  ² ,,Răsbună pe copiii lui Israel împotriva Madianiților...” Ascultători din fire, israeliții au trecut imediat la fapte: după ce au măcelărit, până la ultimul, toți bărbații din Madian, oastea de bestii abrutizate de foame s-a întors la corturile ei, împărțind prada însângerată jumi-juma cu flămânzii care  rămăseseră acasă. Pe lângă aur, boi, măgari și oi, ca parte a ”jafului divin” au adus și un mare număr de femei, băieței și fetițe. Numai că femeile majore, băiețeii și mamele lor, nu erau prevăzuți nici în planul iubirii lui YHWH, nici în blândețea lui Moise, așa că patriarhul cel bun a hotărât sec să fie toți tăiați în bucăți; la sfârșitul măcelului iubirii au mai rămas în viață doar 32.000 de minore, care nu cunoscuseră împreunarea cu vreun bărbat, după cum atent consemnează Biblia, cartea cea sfântă.

Împărțirea minorelor vergure s-a făcut frățește: 16.000 de fetițe pentru asasinii din oaste și 16.000 de fetițe pentru monștrii din cort. Cei din urmă au pus deoparte 320 de minore pentru uzul pântecului rotunjit de nemuncă al leviților de la Templu, iar cei d-intâi i-au dăruit lui YHWH 32 fecioare fără cusur, pentru când mai venea și El pe la ”cortul întâlnirii”... Nu știm care să fi fost întrebuințarea nefericitelor fecioare atunci când au încăput pe mâna animalelor abrutizate de pofte și a preoților chinuiți de religia iubirii, însă bănuim că menirea lor nu era să fie admirate ca niște icoane de-nchinat... Nu de alta, dar la templu nu erau tolerate icoanele; în schimb, erau o grămadă de odăi colcăinde cu hoituri puturoase de preoți fără treabă, ce-și omorau și ei timpul, sărmanii, cum puteau: noroc mare cu pleașcă divină ce le-a rezolvat definitiv dilema!

P.S: Meditație inspirată din lectura atentă a cărții Numeri cap. 31