Infern alb

Dragii mei... va scriu in mare fuga din Romania acoperita de nameti. Aici nimic nu mai misca, nici chiar eu... Pana pe 4 februarie o sa raman in aceasta zona crepusculara, cu speranta ca nu v-am dezamagit prin lipsa de postari. O sa fac tot posibilul sa va mai tin la curent. Un salut tuturor cititorilor...

PS: aceasta este o postare nonformala. NU o luati de referinta.

Solomoniada

Prin vrerea lui Dumnezeu (căci altfel nici nu se putea...), ascensiunea la tron al "celui mai iubit fiu dintre pământeni" s-a făcut printr-un lung șir de asasinate (detalii neinteresante însă...). Odată ajuns împărat, Solomon a devenit brusc "cel mai iubit împărat" dintre împărații pământului, și, bineînțeles, "cel mai înțelept". Cum nu putea fi altfel, rând pe rând, "cel mai iubit dintre pământeni" ajunge a fi "cel mai... dintre cei mai..." pe toate planurile; modest și altruist din fire fiind, s-a împotrivit, dar fără succes, bogățiilor de tot felul: nu le-a vrut, nu le-a căutat, așa că, YHWH, s-a văzut nevoit să-l oblige pe Solomon să accepte și statutul de "cel mai bogat dintre pământeni". Din punct de vedere amoros, proaspătul împărat nu putea fi altfel decât "masculul alfa al terrei", respectiv risipitorul de sămânță divină peste fața pământului uscat (și nu numai...). Depozitar al Înțelepciunii și Părinte al Priceperii, emite judecăți minunate și dă lumii proverbe, ziceri și cântări care au făcut, indubitabil, înconjurul planetei. 

Între "două" ziceri proverbiale (și nu numai... dar tot proverbiale), "primul arhitect" al planetei decide să lase posterității cea mai mare minune a antichității: Templul lui YHWH. Zis și făcut, dar ce să vezi? Înțelepciunea sa cea fără margini și priceperea-i cea iscusită nu  știa să taie lemnul, nici piatra să cioplească; așa că "Înțeleptu´" a făcut apel la unii care trebuie să fi fost mult mai înțelepți; aceștia au tăiat lemnul și cioplit piatra, ba chiar au construit și casa, după cum urmează: 30.000 de cărăuși, 70.000 de oameni de povară, 80.000 de cioplitori în piatră, 3.300 de căpetenii și un număr nespecificat (noi bănuim că e vorba despre exact 6699) de tăietori de lemne, toți slujitori ai unui alt împărat, și anume Hiram. Astfel, 199.999 de oameni, toți calfe și zidari, cu Solomon 10, care-i și întrece, timp de 7 ani au muncit cu sârg să construiască un templu uriaș de... 27 metri lungime, 9 metri lățime și 13 metri înălțime! Inverosimil, nu-i așa? 200.000 de oameni timp de 7 ani... pentru o casuță de 243 de metri pătrați (1200 de coți)?!? E bine de știut că doar 20.000 de inși au construit piramida cea mare a lui Keops... în numai 20 de ani!

Astăzi știm sigur că s-au furat materiale din proiectul Templului lui Iahve. Doar astfel se poate explica cum, în următorii 6 ani, aceiași inși au făurit, pe persoană fizică, resedința "masculului alfa", care, ce să vezi... mare minune mare, era fix de 5 ori mai mare decât Casa lui  Dumnezeu, respectiv 6000 de coți pătrați. Dar cum YHWH era mai tot timpul plecat cu niscaiva treburi prin Univers... nu s-a supărat! Asta da Înțelepciune, pardon... Înșelăciune! Asta da Pricepere... la furat! De mii de ani încoace aceasta este istoria lumii: niște foarte mulți "înțelepți", toți binecuvântați și prea-iubiți de Iahve, ne înșeală cu înțelepciune și ne fură cu pricepere!... După ce I-au furat mâna de lucru și materialele de casă, Iahve nu prea mai dă pe aici, pe la noi, pe la Planetă! Spre ne-norocul Lui, aici pe Terra... suntem în plină solomoniadă!

Determinism

Există oare, în lanțul nesfârșit al Cauzalității Determinant-Imutabile, un loc și pentru responsabilitatea unui Liber Arbitru personal? Cu alte cuvinte, ceea ce fac și sunt eu ca "persoană ființială" (nu abstractă), este determinat de cauze și factori externi... sau de libera mea alegere? La nivel de materie, determinismul este de netăgăduit: nu există decât libertatea de a alege aleatoriu între un "infinit" de "variabile predefinite"  ascunse adanc in codul Determinismului Inerent al Materiei care ni se prezinta ca un Sistem Inchis guvernat de Entropie; aceasta nu este libertate ci sunt doar status-uri convenabile și posibile ale materiei. Orice cauză are un efect și orice efect are o cauză. Omul, ca ființă materială, nu face nici o excepție: nici una măcar! El și acțiunile lui sunt produsul unor cauze externe si/sau interne cuantificabile, perfect localizate în macro-ecuații care îi vor determina inexorabil ființialul în contextul determinismului inerent al materiei. Astfel, experiența "materiei ființiale" (individul), poate îmbrăca orice formă descrisă de variabilele "infinite" ale ecuației determinismului materiei, care -toate si fără excepție- sunt acceptabile si posibile, inclusiv Transformarea Entropica pe care noi o numim generic Moarte. Excepțiunea Primordială (ființialul fără cauză), departe de a indica o anomalie în sistem, arată în fapt limita comprehensiunii umane și nimic mai mult: nu putem emite postulate asupra ceea ce nu înțelegem.


Omul însă nu este doar materie: el este Viu! Viața însăși este una dintre variabilele "infinite" -posibile si acceptabile- in cadrul ecuației determinismului materiei. "Eu-l ființial", intim racordat la materia fără de care nu poate exista, dezvoltă o dimensiune imaterială a Sinelui -pe care o numește Conștiință, și o percepție asupra materiei -pe care o numește Realitate, fiind inteleasa ca Univers. În acest "spațiu abstract", ireal, generat doar de un complex de variabile "infinite" ale determinismului inerent materiei (a se citi câteva reactii chimice și fenomene electrice), sinele imaterial al eu-lui viu, se descătușează de "variabilele-invariabile" ale acestui determinism, generând noi realități, toate acceptabile ca variabile, pentru că nu contravin nici nu desființează determinismul inerent al materiei, ce devine astfel numitorul comun celor două "realități". Făță de această nouă "realitate", sinele se raportează după variabila Convenabilului pe care o numește Plăcere. Morala ia naștere în Conștiința proaspăt făurită ca Acceptabil al Plăcerii, iar Etica definește relația acestui Acceptabil în raport cu "determinismul inerent al materiei". Vehiculul care asigură navigarea între aceste variabile acceptabile este numit Liber Arbitru, iar Excepția Primordiala este numită Dumnezeu.  Aceasta "iluzie" este lumea "concretului" nostru: un  spațiu  al supozițiilor, al speculațiilor și al tot-posibilului aleatoriu; când enuntul speculațiilor noastre se suprapune perfect peste anumite variabile ale materiei se cheamă că este Știință, iar când acestea le contrazic se cheamă că este Religie... sau Supranatural. Astfel, religia nu este nimic altceva decât o contradicție negațională în... iluzoriu!

Toate acestea sunt posibile într-o realitate abstractă generata de Sinele Creator Imaterial, care există doar pentru că nu contrazice determinismul inerent al materiei căreia i se supune fără să crâcnească. Astfel, Viața "materiei ființiale" cât și a "Sinelui Imaterial" sunt doar status-uri entropice tranzitorii, iar destinul său inmutabil este "transformarea", numita de toti Moarte; și una și cealaltă sunt acceptabile pentru că nu contrazic variabilele determinismului materiei, care le acceptă la randul sau ca variabile posibile și convenabile. Responsabilitatea, Libertatea, Liberul Arbitru, Morala, Etica și Dumnezeu există doar în iluzoriul construit de "Sinele-Eu". Acestea nu modifică nicidecum realitatea din care își trag existențialul, întru-cât materia este un Sistem Entropic Inchis ce nu înțelege de etic sau moral, nici de responsabil sau de liber arbitru: materia doar există! Ea poate doar imbraca entropic, prin degradare si pierdere de energie, formele "infinitelor" variabile ale determinismului, ca posibile alternative ale "existentului". De aceea eu nu cred în supranaturalul metafizic al zeilor morți  și înviați, nici în morala sau etica lor: toate sunt doar "invenții" ale sinelui imaterial în raport cu materia și "groaza" generata de determinismul absolut si imutabil al acesteia! Mantuirea din acest Sistem Inchis nu exista, altminteri Sistemul n-ar mai fi Inchis: "usa" invocata de toate religiile pur si simplu NU EXISTA, ori -daca exista, este pecetluita cu sigiliul Imposibilului pentru vesnicii! 

Lege

În încercarea de a-mi demonstra faptul că morala și etica actuală nu-și pot avea originile decât în dumnezeu și biblie, cu ceva timp în urmă, un fost coleg m-a interpelat cu următoarea provocare: cum ai putea să-ți iubești nevasta dacă nu ar exista o poruncă divină, care să-ți ceară s-o iubești? Știu că atunci am rămas ușor perplex și cu gura căscată: eu nu-mi imaginasem vreodată că ar trebui să-ți iubești nevasta din cauza unei legi care îți cere așa ceva! Am înțeles tot atunci că esența Răului, manifestat în toate formele sale, își are originea în modul în care Omul se raportează la Lege.

Religioșii, în esența lor, sunt niște prizonieri nevrozați ai Legii, iar nu trăitori ai spiritului acesteia! Visători euforici, tânjind după răsplata cea mare promisă, religioșii sunt aidoma carnivorelor de la zoo, care nu se manifestă violent... pentru simplul motiv că se găsesc în spatele unor trainice gratii de fier și primesc hrană la vreme, nu pentru că ar fi blânde, docile ori compasive; și tot asemenea lor, ori de câte ori găsesc o breșă în gard se fac scăpați, făcând ceea ce știu ei mai bine: să urle, să sfâșie, să ucidă... să înghită victima! ... Religioșii  nu curvesc doar de frică, din pricina grilajului de fier, dar când li se ivește ocazia... țineți-vă Ceruri!

Fără îndoială, demersul moral sau etic este un fals demers câtă vreme dumnezei imorali, călcători de etică și lipsiți de orice bun simț, plasează Omul în cuști strâmte de fier.  E numai de la sine înțeles, că animalul religios neîmblânzit aruncat în spatele unor gratii, nu este mai puțin animal doar pentru faptul că poartă vreun apelativ religios; el conservă intactă toată esența lui animalică, și abia așteaptă să urle, să sfâșie, să ucidă, să înghită victime... aidoma dumnezeilor după chipul cărora a fost plăsmuit. Morala și etica au sens în Libertate, afară din cuști,  fără momeli ispititoare și fără dumnezei. În libertate oamenii sunt așa cum sunt: cei buni sunt buni, cei răi sunt ne-buni. Cei buni nu sunt buni pentru că le cere vreo lege, ci pentru că nu pot fi altfel, și chiar de ar putea.. nu vor să fie. Cei răi, spoiți sau nu cu vreo formă de morală, sunt răi pentru că ei nu pot... nici vor să fie altfel. Nu vă-nșelați dragii mei, oamenii nu se schimbă: ei doar se prefac! 

Viețuire creștină

Pătrunși de adevăr, religioșii se întorc pe la casele lor de prin bisericile pe care le-au vizitat azi încă o dată, ca și acum o săptămână, ca și acum o lună... ca și acum cincizeci de ani. Transfigurați de proaspăta spălare la creier, curați ca lacrima și ușori ca un fulg, cu toții rumegă înfundat timp de încă o săptămână adevărurile profunde, noi-nouțe, pe care le-au aflat acum pentru întâia dată în viața lor. Iubirea este marea lor revelație; dragostea de aproape, bunătatea, facerea de bine, înfrânarea poftelor firii pământești, sacrificarea altruistă a sinelui egoist și predarea lui definitivă, sunt toate chestiuni pe care... nu le-au mai auzit niciodată. Cu toții iși exprimă exuberant satisfacția că Cerul le-a dăruit, în sfârșit, onoarea de a fi părtași la aceste adevăruri ascunse. Atinși măgulitor la coarda sensibilă a vanității extreme, cu toții cad pradă unui soi de letargie bolnavă de adormire a spiritului pe care ei o numesc pace: acea pace lăuntrică care le garantează mântuirea.

Anesteziați de ultima cântare și de narcoticul puternic din tămâia ultimei rugăciuni, nu-și mai aduc aminte că aceleași lucruri le-au auzit și săptămâna trecută...și acum 2000 de ani. Așezați ordonat pe băncuțele-nguste, rotunjind în ascuns o biluță de muc, își pecetluiesc definitiv uitarea cu un hipnotic  amin... Și gata! Ca niște pești de acvariu care cred că străbat oceane și mări, se-nvârt ne-nțeles, de ici până colo, orbește-ngânând rugăciuni de mormânt. Ne-mai-știind despre ce fu vorbirea, dar ferm încredințati c-a fost de bine, se-ntorc la preumblarea lor dintotdeauna: curvie, hoție, lăcomie și furt; omor, zavistie, minciună și pofte... multe pofte bolnave pentru omul de lut. Priviți creștinismul de peste timpuri, creștinismul prezent... creștinismul trecut: o jalnică înlănțuire de violențe, războaie și crime odioase; genocid mișelec, lăcomie compulsivă și trândăvie morbidă, înfăptuite toate în numele Iubirii... cu iubirea în dinți! 

Așa își preling religioșii viețuirea pe fața pământului: crezând că sunt buni!

Rugă otrăvită

A mai trecut o săptămână, la fel cum a trecut şi ultimul an... sau ultima decadă; pentru unii a fost de bine, pentru alţii... de rău. Pentru cei care s-au ghiftuit şi pricopsit a fost un răspuns clar la rugăciunea lor sfântă: toate "puterile ceriurilor" s-au mobilizat  la unison să îndeplinească dorinţa ascunsă ori făţişă a prea-iubiţilor pământeni. Pentru cei care nu s-au pricopsit, nici ghiftuit, a fost clar un semn al dezaprobării divine. Și unii şi alții se roagă, se închină şi slujesc aceluiaşi dumnezeu: răsplata însă, este diferită şi asta îi înnebuneşte pe toţi deopotrivă. Și tot deopotrivă, într-un efort colosal, de ne (s)pus în cuvinte, cu toţii, prea-iubiţi şi ne-prea-iubiţi, se grăbesc să câştige favoarea fantezistă, capricioasă  a Unuia a cărui meandre sunt profund ne-nţelese. Oamenii numesc această nebunie religie.  

Eu, însă, nu văd vreo legătură între pântecul ghiftuit şi iubirea divină, nici între viaţa pricopsită şi harul ceresc. Eu nu mă rog să-mi fie mie bine ştiind că, inexorabil, altuia îi este rău. De aceea, eu nu mă rog deloc! Ce să-i zic lui Dumnezeu? Să-i mulţumesc că nu sufăr eu, cum suferă alţii? Că nu rabd eu, cum rabdă alţii? Că n-am murit eu, cum au murit alţii? Ruşine purulență a spiritului aş fi dacă aş face-o: un ipocrit nemernic! Eu nu înţeleg dumnezeul care s-ar încăpăţâna să-mi facă mie bine cu forţa, iar altuia rău, cu tot dinadinsul. De ce ar fi mai de preţ o tâţă de silicon în mâna vreunui moş hulpav decât un pahar de apă limpede la masa celui însetat? De ce-ar fi mai de preţ viaţa plină de toate necurăţiile a vreunui hoit octogenar, împuţit de sîlnicie, decât puritatea  lipsită de apărare a vreunui prunc devorat de o boală rară, incurabila? De ce-ar fi mai de preţ licărirea lacomă din ochii atâtora, decât tristeţea neputincioasă din privirea nevinovatului lipsit de orice? Și, la urma urmei, de ce ar fi mai de preţ un om decât un animal? Eu nu văd nici o diferenţă!   Dacă oamenii numesc această nebunie rugăciune, eu o numesc doar prostie!   

Înainte să te rogi, gândeşte bine ce-i spui lui Dumnezeu. El sigur nu te-aude: s-ar putea totuşi să te audă alţii...! 

Orgie

Cunoașterea este o fortăreață întărită, o copilă șarmantă a cărei feciorie este păzită cu strășnicie de turnuri înalte de excelență. Râvnită de mulți muritori, ea își arată bunăvoința unor puțini aleși; doar nobili de rasă –nu de castă–  iscusiți mânuitori ai înțelepciunii, fii ai perseverenței, doar ei pot spera să-i smulgă sofisticatei făpturi un zâmbet, printre creneluri înguste, printre gratii de fier. E desfătarea inimii, plăcerea ochilor, deliciul minții și aroma sufletului; e grațioasă, elegantă, cu gust  a  adevăr împărtășit între extaz și disperare.

Credința, însă, e mai la-ndemână: ea se oferă ușuratec în piețe pe-un ban, ca la târg, fără-ntrebări, căci păzitorii ei s-au metamorfozat în "pești" (un simbol creștin) de centură. Gingășia copilei de altădată, nevinovăția și fecioria ei, au dispărut sub abuzul mimetic al mulțimii inculte. În frenezia ospățului de vise nu mai contează reperul, ci practicul din imediat: nu-i timp de preludii, nu-i timp de curat, ci doar de-nfruptat!

Orgie de brute!

Singurătate

Un lucru este cert: acolo unde singurătatea încetează, începe canalia de piaţă, o fiară flămândă. Acolo-ncep larma gloatei, circul marilor comedianţi şi orăcăitul broaștelor. "Nimenii momentului" –oameni mari–  circari zgomotoși – niște bufoni – răscolesc neîncetat colbul pieții, arogându-și savant rolul de actori într-o piesă pe care gloata o cere cu insistență. Din când în când, câte-un prepuț ordinar își schelăie gutural pretențiile mesianice peste zumzetul gloatei extaziate; îmbrățișat și adulat, stăpân peste piața mofturoasă, actorul de serviciu își dictează voința dintr-un pridvor de catedrală. Fiu natural al pieții, el crede doar în Dumnezeii care stârnesc o mare zarvă-n lume!

Tu, prietene drag, tu nu ești piețar, deși drumul tău trece inevitabil prin piață. Tu nu ești circar, nici bufon, nici actor: ești doar un singuratic încolțit de larma "oamenilor mari", împuns de pizma "actorului" mărunt. Ești condamnat pentru virtutea din tine și lepădat pentru curajul tău. Tu nu vânturi colbul, nici nu săruți icoane. Orgoliul tău, mândria-ți demnă, cade plebei cu greu la stomac. Făpturile lor livide, străvezii de răbdat, se hrănesc doar cu sânge de nevinovat. Locul tău nu e-n piață, e prea aglomerat cu Dumnezei de zarzavat, ori Dumnezei la proțap! Refugiază-te în singurătate! Întoarce-te la Izvorul Adânc din-lăuntru, Izvor netulburat. Fii singur cu tine, s-auzi chemarea creatoare: aruncă diamante în creuzetul care naște Omul Nou, cu Inimă Adâncă! Fii singur prietene! Și ascultă... cu cei singuri! 

Sunt puțini ...  și totuși atât de mulți!

Iubește...

De cum apari în lume, cohorte de mesageri ai morții îți strigă neîncetat că ești vinovat! Vinovat de moarte! Toți spun că ai mâinile murdare de sânge, că ești dator vândut de cum te-ai născut. De atunci până astăzi, inexorabil, eu-l tău ființial moare constant, cu fiecare pulsație... cu fiecare gură de aer otrăvit! Cea mai mare și mai amară dintre amăgirile cu care ne tot îmbătăm ca niște neghiobi este că mâine va fi mai bine. Speranța nu e rea în sine... ea e doar inutilă și contraproductivă! Mâine... nu vom fi mai bine, ci doar mai aproape de ziua nedreaptă a plății sub care ai fost antamat de la zămislirea ta de-un Cămătar laș, siluitor.

Eu însă îți zic: Nu ești vinovat! Nu ai mâinile murdare, și nici nu ești dator cu nimic la nimeni, nici la oameni, nici la Zei! Menirea ta nu-i să mori ci să trăiești... frumos, ca ziua în amiaza mare! Fără teamă, făr-ascunziș! Trăiește pentru cel drag, pentru cea dragă, pentru frumos, pentru Bine, trăiește Adevărat. Iubește profund, iubește nebun, cu pasiunea condamnatului la viață, nu la moarte! Viața e veșnică, iar moartea-i un punct... un punct în oceanul de viața! Trăiește din plin, din belșug și cu gust! N-asculta de cei care-ți spun că ești vinovat: ți-or pune zăbala, căpăstrul și frâul, ți-or pune și șaua...povară-ți vor pune! Ai duce o viață de cal într-o piele de câine, de azi... până mâine!

Răsplată

Ați auzit, cred, declarații ale multor sportivi cum iubesc ei sportul: se topesc de plăcere numai la gândul că fac ceea ce le place; se supun la tot felul de reguli, diete, antrenamente, teste și înfrânări; se implică deplin și dăruiesc tot ce au mai bun din ei pentru a atinge același unic și măreț obiectiv: excelența... Ia-i, numai, sportivului banii și faima, și ai vedea cum, brusc, sportul, căruia i-a dedicat o viață, se transformă într-o povară prea greu de purtat. Corvoada antrenamentului devine insuportabilă, iar regula, cândva respectată, devine optională; dieta și înfrânarea pur și simplu dispar, iar testele ies invariabil negativ. Fără bani -mulți bani- și fără faimă -multă faimă- sportivii nu sunt nimic altceva decât, iaca, niște oameni, acolo și ei...

Religioșii, deasemenea, sunt sportivi practicanți: iubesc și ei ceea ce fac, pun pasiune în ceea ce fac, pretind cum că viața însăși nu ar avea rost fără ceea ce fac; și ei se supun la reguli, diete, teste și înfrânări cu scopul unic și glorios de a apuca răsplata,  cununa victoriei. Ochii lor, larg holbați de credința care le da ghes, sorb cu nesaț cetatea de aur cu Soare privat și temelii de iaspis, safir, si topaz; văd marea cea mare ca pe-un singur cristal pe care cu toții vor păși spre-ncoronare: rubine, safire și diamante de preț atârna-vor cochet în coroanele care îi așteaptă. Vor merge pe uliți de aur, vor locui în case de aur, vor dormi în așternuturi cusute cu fir de aur curat și vor defeca maestuos în closeturi de jad... pentru veșnicii...
Cât arsenal de-ncurajare!!! De n-ar fi amăgirea cetății... religioșii n-ar fi nimic altceva decât, iaca, niște oameni, acolo și ei...

Aghiazmă

În fiecare an scenariul este același: pe un frig înțepător, câțiva bărboși zâmbitori, cu potcachi și sutane largi de un negru impenetrabil, bolborosesc zgomotos aceleași trei-patru formule magice și fără sens în auzul surd al gloatei zdravăn infofolită în ignoranța cea mai pătimașă. Câțiva ultrași goi stau gata să se arunce în apa rece ca gheața pentru a prinde crucea bobotezii: cineva le-a spus că asta le va aduce sănătate și noroc tot anul, poate chiar toată viața. Un semn numai, și vulgarul butoi cu apă de la robinet se transformă în Izvorul Dătător de Viață fără de care gloata nu poate respira iar Universul nu poate exista. Ultrașii se întorc la mal cu o Cruce în mână și o răceală zdravănă în oase. În final, cu toții se scurg către casele lor, fericiți, nevoie mare, pentru că apele au fost sfințite iar fetișul reînnoit. 

Am zice că fenomenul este specific poporului român și ortodoxiei, însă, ne-am înșela: specia bărbosului mult bolborositor, cu potcachi și sutană, este omniprezentă. Ei își ascund rușinea purulentă în dosul negrului impenetrabil, iar răutatea lor sulfuroasă în spatele unui zâmbet bolând. Cu gura lor urât mirositoare se-nfruptă adânc din Dumnezeu, din Cruce și Hristos. Molfăiesc, bălos dar cu poftă, mereu și mereu aceleași non-sensuri despre Dragoste, Mântuire și Viață Veșnică, în fața aceleiași gloate impregnată genetic de patima ignoranței și a credulității luată drept credință. Nelipsiți sunt și ultrașii: mai goi pe dinăuntru decât pe dinafară, sunt gata oricând să dea sens existenței lor mizere lăsându-se pradă freneziei nebune pe care o sorb excitați cu un pai de credință din gura bărbosului bălos. Astfel, un vulgar "Orice" se transformă-ntr-un fetiș făr-de care, în vidul gândirii lor, gloata însăși nu poate să respire, ultrașii nu pot să copuleze, iar Universul nu poate exista. Nici unii, nici alții n-au ințeles că ce-au luat în gură nu-i Apă Sfințită, ci... doar apă chioară! Bărboșii băloși însă...stiu (ce le-au dat...)!!!

Grotesc schizoid

Auschwitz: 2000 de femei, copii și bărbați încolonați milităreste sunt conduși de o mână de gardieni către dușurile morții; în aer se simte duhoarea grea a cărnii de om arsă; indicând locul sinistru al crematoriilor, un stâlp de fum gros și funigine înnecaceoasă înnegreste ultima imagine pe care acești nefericiți o mai văd; sunt 2000 de oameni alesi pentru macel dintre alți 20.000 rămași la barăci. 20.000 de inși, păziți doar de-o mână de gardieni, își tremură cu înfrigurare existența, mulțumiți că încă pot privi sinistrul carnagiu al stâlpului de foc de la distanța unei nopți suprarealiste. În final, peste 2.000.000  de nevinovați au pierit topindu-se în ziua stâlpului de fum ori în noaptea stâlpului de foc! Nu s-au răzvrătit niciodată pentru că amenintarea de moarte  a  câtorva gardieni era luată în serios: exista, era vie și era dovedit a fi reală dincolo de orice suspiciune.

Astăzi miliarde de oameni religioși pretind zgomotos, tremurându-și cu înfrigurare existența jalnică prin biserici sau aiurea, că Ochiul Viu și Pururi Vigilent al Celui A-Tot-Cunoscător și A-Tot-Puternic veghează la împlinirea exactă a Planului, Legii și Cuvântului Său. Mai spun că Îngeri Puternici fără număr, pun și ei umărul, deasemenea. Fiecare om este urmărit pururea de Ochiul Viu și Pururi Vigilent d-impreună cu Îngerul Raportor, pentru a i se consemna pe-un răboj fiecare gest, fiecare faptă, fiecare trăire, fiecare cuvânt...fiecare zvâcnire aortală! Mântuirea gloatei este totodată și Condamnarea ei: plinătatea sfințeniei Legii și Dragostei proiectată reflex de eu-l colectiv într-un Isus numit si Hristos; pedeapsa nonconformării este Iazul de Foc Mistuitor cu Stâlpii săi  nesfarsiti de fum. 

Aceleași miliarde religioase ucid, sfâșiind nesătui leșul nevinovatului de lângă ei, își înfig adânc colții lor de blestem în beregata celor fără apărare, pângărind, cu duhoarea puturoasă a existentei lor, speranța plăpândă a unei lumi pe care au dus-o în agonie. Siluiesc rațiunea, schilodesc adevărul, otrăvesc cuvântul vieții! Pizmuiesc, urăsc, fură, mint, curvesc fără rușine s-apoi  își inventează la-ntâmplare vreun demon hidos pentru a-l acuza. Fac asta toți, fără teamă, neîncetat, pentru că nu există nici Ochi care să vadă, nici Înger să noteze, nici  Gardian să condamne,  iar Stâlpul de Foc e ...doar fum in ochii prostilor! 

Docenta indo(c)entului

Cand eram doar un prunc, parintii m-au invatat ca “negru-l” e “negru” si ca “alb-ul” e “alb”. “Gri-ul” l-am inventat eu insumi, din alb si negru, pentru a justifica injustul, greseala, rautatea si minciuna. Am mai  remarcat faptul ca “negrul” si “albul” se exprimau scurt si in putine cuvinte. “Gri-ul”  insa, era diferit; gri-ul avea nevoie de toate resursele de care eram in stare: artificii lingvistice, apeluri emotionale si o teatrala punere in scena (de obicei dramatica). In fantezia-mi fecunda si frageda de copil,  descriam conspiratii si plasmuiam iluzii!

Mai tarziu am mers la “scoala despre alb si negru”, sa invat. Am avut si profesori pentru asta. In realitate, mai toata invatatura lor era despre "gri". Din carti, studii si prezentari docente ale unor profesori docenti, am aflat ca alb-ul si negru-l sunt niste variatiuni de gri, si nu invers, cum eronat credeam eu din pruncie. Esență a absolutului, alb-ul si negru-l serveau doar ca limite marginale ale infinitelor variatiuni de “gri”. Astfel, orice raspuns al vreunei intrebari cu privire la “alb si negru”  la “scoala despre alb si negru”, era invariabil definit prin patimasul, emotionantul si dramaticul “gri” exprimat cat mai logoreic -dar docent.  Asa am aflat ca situatia este "grie", si ca la “scoala despre alb si negru” “GRI-ul” este dumnezeu!

Asemeni mie in copilarie, hoarde de docenti indo(c)enti, mai toti stravezii la trup si puhavi la suflet, isi plasmuiesc “gri-ul dumnezeu” in fata privirilor vide ale unui popor nătâng. Continua nestingheriti sa faca mereu si mereu acelasi lucru pentru ca le merge bine! Inevitabil, minciuna repetata la nesfarsit s-a transformat in adevar si, la fel de inevitabil, in tara orbilor Chioru´ este Imparat! Sa va fie de bine!

Paradox... paradoxal

Am descoperit un paradox: "ateii" iau Biblia in serios; religiosii nu. Ei doar o iubesc. Si pentru ca paradoxul sa fie desavarsit am mai descoperit ca cine iubeste  Biblia si pe Dumnezeu pretinde fatis ca este gata sa moara pentru conceptul din mintea lor; ce nu sunt dispusi sa faca nicicum este... sa traiasca doctrina pe care o predica! Sa traiasca frumos, asa...ca inaintea unui Dumnezeu. Ei sunt adevaratii atei: niste lupi hămesiți deghizati in mielusei, vătafi peste țara mioarelor virgine, care una spun si alta fac. Ei sunt ateii: toti aceia care cinstesc doar cu gura şi buzele pe Dumnezeul din Biblia lor si a caror evlavie  nu este nimic altceva decît o scorneala  bolnava, o minciuna hulpavă in gura unor oameni hrăpăreți ce pretind ca au cheile vietii, in timp ce raspandesc doar mireasma de moarte in jurul lor! 

Paratii "atei", in schimb, iau lucrurile in serios: vor sa traiasca frumos si sa inteleaga ceea ce traiesc. Inca nu am vazut nici un "ateu" incins la brîu cu dinamita dezintegrandu-se in piata publica pentru ideile lui, bune ori rele. Am vazut insa cum religiosul cel mai religios, viermele cel mai viermanos, frustat si otravit in roaderea-i pizmoasă fara Dumnezeu, se arunca in aer ucigand nevinovati care nu voiau decat sa traiasca frumos! Adevaratii ateii vietuiesc prin Sinagogi, Moschei ori Biserici: ei sunt nelipsiti de la predici, canta evlavios pe mai multe voci, se roaga cu ochii inchisi, si isi striga iubirea criminala de la inaltimea altarelor!  .... Religiosii atei, dragii mei, vor doar sa moara...ceea ce le doresc si eu!

Agora: despre alb si negru

Dacă nu ar fi fost facuta in spiritul inchizitoriu al “degetului ridicat d-impreuna cu sprânceana”, dojana  prietenului Laiu Florin ar fi facut ceva mai mult decat doar sa ma onoreze. Reamintesc cititorilor mei, dar si prietenului Laiu, ca amenintarile nu sunt argumente decat “la scoala despre alb si negru” din tara orbilor, unde atâtor oameni le place sa ființeze. Acolo, si doar acolo, impleticirea de cuvinte fara sens nu este socotita pe drept beție iar acuza docent boscorodita este este luata drept verdict. Aici este un spaţiu unde albul si negrul ori au definitii, justificari, intelesuri ori… nu le-au avut niciodata. Aici batalia ideilor poate fi inegala, dar intotdeauna dreapta. Aici conceptul iși pastreaza atat forma cat si substanta. Aici esența nu se modifica si in nici un caz albul si negrul nu sunt doar niste triste nuante de gri. Aici griul este GRI si atat. Acest spaţiu este deschis tuturor şi nu înţelege de "inchiziţie" cum, din pacate, v-ati obisnuit! AGORA este pentru toti: nu doar pentru o mâna de initiati cu pantecele ghiftuit de vreo portie de linte apoasa!

Cât despre mine... eu nu sînt nici TEU, nici A-TEU, nici ANTI-TEU: sînt doar A-TEOLOGOS si-mi place sa fluier, dar nu v-ati prins! Urasc violenta gratuita si detest din rarunchi prostia, fie ea vulgara ori impaunata cu diplome de doctorat. Numar si de la 3 inainte, iar idolii i-am lichidat cu carmol. Nu sunt vinovat: sa se consemneze! Dupa cum nimeni nu e vinovat de nimic! Nu sînt frustrat: nici sexual, nici lentitic (cuvant care deriva din linte… n.a.). Nu vreau nici nemurire, nici autoritate, nici Sceptru, nici primul nici ultimul cuvant: nu folosesc la nimic. Nu sunt satanist si nici nu-l cunosc pe Satana: e adevarat, toti religiosii pretind ca-l cunosc! Nebun… recunosc: “pentru voi sunt!”… Si pe toti ne asteapta acelasi crunt seceris  - masura exacta a nemarginitei iubiri divine!!!

Eu?!? Eu sînt cel ce sînt: un raspuns fara intrebare, sau, de ce nu, o intrebare fara raspuns. Eu sînt ca voi toti: cu bune, cu rele, cu frumos si urît. Eu sînt, ca voi toti, cel ce sînt : cu intrebari, cu nevoi, cu lacrimi si plâns! Si celor ca mine le zic: Treziti-vă, căci Soarele e-n asfințit !!!