Ignoranță

”Căci celui ce are, i se va mai da – zice Scriptura– iar de la cel ce n-are, se va lua chiar şi ce are.”[1]  Declarația este atât de categorică încât nu lasă mult loc interpretărilor. Creștinii în general au văzut în această maximă hristică o făgăduință specială care ascunde în miezul ei o mare binecuvântare: prosperitatea, fie în cele ”spirituale” fie în cele ”materiale”! Atinși la coarda sensibilă a dorinței nestăvilite de a poseda, orbiți de apucături străine bunului simț și cu nădejdea răvășită de altruismul căruia trebuie să-i salveze aparențele, creștinii  î-și repetă pe-ascuns:”celui ce are, i se va mai da …”

Tributari amăgirii facile, creștinii nu au priceput mare lucru din cuvintele prețioase ale lui Isus: nu prosperitatea era vizată de Mântuitorul, ci inteligența, stiința, și cunoașterea... chestiuni atât de puțin apreciate de epigonii săi din toate timpurile; ceea ce Isus numea ”cunoașterea tainelor”[2] trece în întregime neobservată: creștinismul preferă să rămână insensibil, pe deplin ignorant, surd de ”urechi”, ca nu care cumva auzind să-nțeleagă, și orb, ca nu care cumva văzând să priceapă. Într-adevăr: ”celui ce are, i se va mai da … ca să-i prisosească!” 

---

[1] Matei 13:12

[2] Matei 13:11

Dor'El

Cu toţii îl cunoaştem pe Dorel: el este personajul incontestabil al existenţialului nostru de zi cu zi. Invăluit într-un mister de nepătrus, "fără tată, fără mamă, fără spiţă de neam, neavînd nici început al zilelor, nici sfîrşit al vieţii",[1] Dorel este omniprezent: el poate fi "aici" ori "niciunde" şi "loveşte" "când" şi "unde" te aştepti mai puţin. Harnic din cale-afară, Dorel este veşnic ocupat cu lucruri deosebit de importante, asigurând bunul mers al lumii întregi. Mânat întotdeauna de cele mai bune şi sincere intenţii, Dorel este un exemplu desăvârşit în toate cele:  iubeşte pe toată lumea, este binevoitor, perseverent, răbdător, vrea neapărat să "ajute" şi să făptuiască “binele” cu orice chip. Bun "la toate" şi util la nimic, Dorel apucă straşnic cazmaua-n mână şi-şi îndeasă mai abitir fesul pe ochi: o lovitură "măiastră" rezolvă tot ce nu era încă rezolvat aiurea prin Univers! Lui Dorel i-ar fi placut să fie bine... dacă n-ar fi fost să fie rău!

La început -ni se zice- Dumnezeu a făcut şi a dres, şi toate erau bune şi frumoase; bine intenţionat, dar mai presus de toate sincer şi săritor, Dumnezeu a considerat că e de datoria Sa să ne facă tuturor “bine” cu de-a sila. Aşa se face că “Dor'El” cel priceput la toate a lovit pe neaşteptate, şi toţi ne-am "pricopsit" c-un blestem de moarte şi-un mormânt răcoros. Tocmindu-se la sfat divin “Dor'El” S-a legat cu jurăminţi să dreagă putina: îşi va răscumpăra "zidirea", va mântui "făptura" şi va îndrepta nedreptatea făcută ghemului de lut! Cu cazmaua-n mana şi cu fesul îndesat pe ochi, plin de intenţii măreţe şi sincer fără de pereche, “Dor'El” alege să facă, să dreagă şi să intervină salvator: o lovitură măiastră de cazma, şi... a treia parte din "ceruri" rămâne pe întuneric, iar Omul devine un fugar! Profund dezamăgit -dar mai ales neputincios- “Dor'El” se lamentează pasional: “De cîte ori am vrut să strîng pe copiii tăi cum îşi strînge găina puii supt aripi, şi n'aţi vrut!"[2] "De câte ori n-am vrut..." dar... n-a fost să fie! “Dor'El” ne-ar fi urat de bine... dacă nu ne-ar fi urat de rău!

P.S. Dorel e inevitabil. Dor'El însă, este inacceptabil!

---

[1] Evrei 7:3  

[2] Matei 23:37

Ephemeridae

Ghemuită în culcuşul de ape, cuminte aciuată-n nămolul cleios, şade inert un proiect de făptură. La un semn doar de ea înţeles, energii nebănuite, venite „de sus”, năvălesc în zbateri violente peste trupul plăpând, aruncându-l subit pe un petec de frunză de dincolo de ape. Atârnând la-ntâmplare, zbuciumată de vânt, larva dă lumii de ştire că e ceas de „născut”. Decătuşată din letargia aşteptării, firava făptură se avântă ritualic pe sub „cerul” de frunze, căutând insistent în bătaia-i de aripi să-mplinească degrab' hărăzita-i menire! N-are timp de pierdut: în zile – doar una! Ce să facă întâi? Mai apoi, ce să facă? Între „zbaterea-zbor” şi „nevoia de mâine” se consumă o dramă, se sfârşeşte minunea, şi se moare încet –cât încape-ntr-o zi: ephemeridae!

Pe la colţuri de-altar, din pridvoruri de piatră, "Glasul celui ce Cheamă" dă buzna din ceruri peste „pata” de viaţă din „inertul” din lut. Este ceas de Geneză: din "vintre de ape" – miriade şi mii – toţi tâşnesc chinuit, zbuciumat, şovăielnic păşind prin colbul din „drum” sau prin "zarva" din piaţă, căutându-şi menirea „printre ceruri” – spre „sus”. Din zborul cel aprig cu aripi de piatră, ritualic sau nu, „miriadele-mii” se zdrobesc invariabil de Stânca din bolta „menită” să fie „Început”, nu „Sfârşit”. Invenţii deşarte! Nu-i noimă-n „zburat”, nu-i noimă-n „culoare”, nici menire-n „trăit”, ci doar în „murit”! Căci „zilele omului sînt ca iarba … de pe cîmp.  Cînd trece un vînt peste ea, nu mai este, şi locul pe care-l cuprindea, n'o mai cunoaşte”.[1] Ephemeridae cu aripi de piatră!

---

[1] Psalm 103:15-16