Ghemuită în culcuşul de ape, cuminte aciuată-n nămolul cleios, şade inert
un proiect de făptură. La un semn doar de ea înţeles, energii nebănuite, venite
„de sus”, năvălesc în zbateri violente peste trupul plăpând, aruncându-l subit
pe un petec de frunză de dincolo de ape. Atârnând la-ntâmplare, zbuciumată de
vânt, larva dă lumii de ştire că e ceas de „născut”. Decătuşată din letargia
aşteptării, firava făptură se avântă ritualic pe sub „cerul” de frunze, căutând
insistent în bătaia-i de aripi să-mplinească degrab' hărăzita-i menire! N-are timp de
pierdut: în zile – doar una! Ce să facă întâi? Mai apoi, ce să facă? Între „zbaterea-zbor”
şi „nevoia de mâine” se consumă o dramă, se sfârşeşte minunea, şi se moare
încet –cât încape-ntr-o zi: ephemeridae!
Pe la colţuri de-altar, din pridvoruri de piatră, "Glasul celui ce Cheamă" dă
buzna din ceruri peste „pata” de viaţă din „inertul” din lut. Este ceas de
Geneză: din "vintre de ape" – miriade şi mii – toţi tâşnesc chinuit, zbuciumat, şovăielnic păşind prin colbul din „drum” sau prin "zarva" din piaţă, căutându-şi menirea „printre ceruri” – spre „sus”. Din
zborul cel aprig cu aripi de piatră, ritualic sau nu, „miriadele-mii” se
zdrobesc invariabil de Stânca din bolta „menită” să fie „Început”, nu „Sfârşit”.
Invenţii deşarte! Nu-i noimă-n „zburat”, nu-i noimă-n „culoare”, nici menire-n „trăit”, ci doar în „murit”! Căci „zilele omului sînt ca
iarba … de pe cîmp. Cînd trece un vînt
peste ea, nu mai este, şi locul pe care-l cuprindea, n'o mai cunoaşte”.Ephemeridae cu aripi de piatră!